Istoria si scrisul istoric azi. Optiuni metodologice. Paradigme. Agenda
Contextul in care se desfasoara tranzitia spre un alt tip de societate reclama atentie in raport cu orice element de natura a-i scurta durata si a-i diminua convulsiile. Apelul la istorie, ca si pe timpul lui Kogalniceanu, devine mai mult decat legitim. Daca am facut, aici, un mic excurs in trecut este fiindca de la un istoric se asteapta de obicei o perspectiva diacronica, dar si tinand seama de faptul ca problemele noastre de azi nu sunt tocmai straine de cele cu care s-au confruntat generatiile ce au construit Romania moderna. Din secolul al XIX-lea ne vin indemnuri la solidaritate nationala, ca si exemple de propensiune democratica ce comporta un interes indiscutabil pentru actualitate. In acelasi timp, datele evocate mai sus atesta nevoia stringenta de a reface corpurile profesionale, ca sursa de modele formative si echilibru social. Mai e nevoie inca de acelasi entuziasm ce i-a facut altadata pe cei mai buni sa-si sacrifice interesele de moment in favoarea unora mai inalte, care privesc natiunea intreaga. Vechea disputa dintre individualismul cultivat de miscarea liberala si colectivismul acaparant din secolul XX s-ar putea solutiona, cred, in sensul preconizat inca de la Parvan: "culturalizarea maselor si socializarea personalitatilor". Proces anevoios, paradoxal, "utopic", insa indispensabil in epoca noastra, careia trebuie sa-i dorim o propensiune mai vie spre societatea deschisa. Daca e adevarat ca istoria poate fi citita inainte si inapoi (A.N. Whitehead), ne putem intreba cum sa abordam mai cu folos propria noastra istorie. Desigur, retrospectiv, cu intentia de a recupera cat mai deplin valorile tezaurizate in timp, dar si prospectiv, pentru a ramane cat mai aproape de nazuintele oamenilor. Durata intreaga se cuvine pusa in valoare, pe cat posibil, ceea ce inseamna ca am putea integra astfel mai bine experientele pe care le-am parcurs. Numai in aceasta perspectiva, sugerata odinioara si de Iorga, istoria capata sens, coerenta, finalitate. Mai poate deveni ea o sursa de entuziasm, asa cum propunea Goethe? Istoria ar trebui, in tot cazul, sa ne ajute la reinnoirea sperantelor. Si n-o poate face decat punandu-ne in situatia de a regandi si asuma critic trecutul. Caci impacarea cu lumea presupune mai intai impacarea cu noi insine, prin intelegere si compasiune. "Poti oare iubi pe cineva, cand te urasti pe tine insuti? Poti oare trai in buna intelegere cu altii, cand nu esti de acord cu inima ta? Poti fi placut in societate, cand esti plictisit de propria ta existenta?". Indoielile lui Erasmus ne vin, stimulatoare, din alt secol, ca un indemn la cura te ipsum, asa cum stiau deja sa se poarte inteleptii din vechime. Putina mila de sine ("la charite bien ordonnee ...") nu strica, atunci cand e bine cumpanita de exercitiul autocritic, dupa cum nici o mai larga comprehensiune fata de alteritate. Intre a socoti ca istoria poate da raspunsuri la orice intrebare si a-i nega orice functie practica exista o cale mediana, la care s-ar cuveni sa reflectam cu toata seriozitatea, dat fiind ca integrarea la care aspiram nu e doar o integrare in spatiu, ci si una in timp. - Alexandru Zu
